Recenzie: Breathe (2017)

Comparația cu The Theory of Everything  este de neocolit, oricât aș încerca să n-o fac. Pentru mine, tot ce au în comun cele două filme sunt iubirea puternică dintre un el și o ea, o boală care paralizează personajul masculin, faptul că ambele au la bază o poveste reală și că se întâmplă cam în aceeași perioadă.

Deși spuneam că unul dintre punctele comune dintre filmul care i-a adus Oscarul lui Eddie Redmayne și Breathe este iubirea puternică dintre un el și o ea, totuși în Breathe am simțit-o altfel. Mai profundă. Mai puternică. Însă momentele de umor specific englezesc a fost în plus în unele scene, cel puțin pentru gustul meu. Și poate chiar aerul ăsta, cumva lejeritatea asta în scenariu, poate face ca Andrew Garfield să rateze o altă nominalizare la Oscar. Este mi-nu-nat în acest rol, iar Claire Foy îi ține piept destul de bine. Se poate să nu fi fost prea impresionată de ea din cauza faptului că nu m-am atașat (încă) de serialul The Crown; nu m-a câștigat momentan, dar nu e timpul pierdut.

Povestea e pe cât de simplă, pe atât de greoaie. Inspirat din fapte reale, scenariul ne face cunoștință cu Robin și Diana Cavendish, un tânăr cuplu îndrăgostit, cu un copil ce e pe punctul de a se naște. În „lumina” unei boli care îl răpune fără semne de avertizare (spre deosebire de personajul Stephen Hawking, al cărui organism și corp se degradează cu fiecare zi mai mult), Robin nu-și mai dorește decât să moară. Și aici intervine iubirea soției, care nu renunță la el sau la ei nicio secundă. Datorită puterii ei de a căra greul, de a crește un copil aproape singură, dar mai ales datorită dragostei eterne către bărbatul care i-a furat inima, Robin trăiește ani de zile cuplat la un aparat care respiră pentru el. Totul a început în 1958, iar garanția de viață a fost 3 luni și, cel mult, 1 an. După 1 an, deși împotriva părerilor medicilor, Robin a părăsit spitalul și a continuat să trăiască, nu doar să supraviețuiască (după cum chiar el spune), alături de soție, copil și cățel, în propria lui casă. Până în august 1994, când acesta a decis că a fost suficient.

I love you, and I want Jonathan to know you.


Decizia lui Robin de a-și încheia existența a fost cumva forțată chiar de aparatul care l-a ținut în viață ani de zile. Nu o să detaliez mai mult de atât. Vizionați filmul. Așa cum a declarat chiar regizorul filmului, sunt oameni care nu vor dori să vadă pelicula din cauza acestui aspect. Este un risc pe care el și echipa de producție și l-au asumat. Jonathan, fiul cuplului, este în prezent un producător de film și a fost implicat în producția dedicată părinților lui. O poveste care pentru unii e pură fantezie, dar care pentru alții e un exemplu. Un film de la care pleci cu ochii în lacrimi și sufletul plin. Viața e frumoasă, iar asta e tot ce contează.

When I first became paralyzed I wanted to die. But my wife wouldn’t let me, she told me I had to live to see our son grow up. So I went on living. I’ve accepted the risk of dying. I don’t want to just survive. I want to truly live.


Vizionare trailer:

 

Scrie un comentariu